zbor

Încercând să străbat
peste ziduri de paie,
Viața mea - un magnific strănut,
Un pumn de rouă
în praf de soarele-amiezii
așternut.

Tremură frunza gândului
Sub jarul brațelor,
sub povara sărutului.
Neostenit doresc acel altceva
Ce nu-i niciodată de-ajuns.

Închid ochii să zbor
Dar zborul nu mai vrea
să trăiască în mine
Îl caut în acel altcineva
Pe care-l aștept
și nu mai vine

Remember the time

Hey, you, do you remember?
It's been eight years since our first kiss...
Do you ever think of me?

Cu tine am învățat că întâlnirea perfectă durează 24 de ore...
Cu tine am învățat ce miros au trandafirii...
Cu tine am învățat ce frumoasă e noaptea teilor...

Now it's you and her I see...






Tu de ce nu dansezi?

UȘA

Nu mai are cine-mi tăia
Unghiile mâinii drepte
Când zgârii noaptea
La uși închise

Și

Nu mai are cine-mi plânge
Pe umărul stâng
Când, dorind să iubesc,
Cer iubire

Și

Nedorindu-mă nimeni
Centru al universului său
Am ajuns să fiu iubită
De cea mai importantă
persoană din lume: EU

?

Și stau și mă întreb: când suferim?
Când ne-afișăm durerea ca un stindard de luptă, ca o stea - călăuză, știind că nimeni nu ne-mpărtășește agonia?
Sau când o târâim, cocoașă desfrânată, după noi, asmuțind-o asupră-ne ca pe un cal nărăvaș, cu șapte inimi, lăsând-o să muște din carnea sufletului nostru?

„Pe lume o doare-n fund de soarta ta.”
(Sorescu)

NU

Nu mă machiez.
Nu folosesc ruj.
Nu îmi cumpăr haine de firmă nici poșete nici parfumuri.
Nu port tocuri înalte.
Nu uit nu iert nu mint.
Nu îmi fac planuri.
Nu traversez neregulamentar.
Nu arunc gunoaie pe stradă.
Nu mestec gumă.

Restul lucrurilor încerc să le fac pe toate.

Ziua în care am murit era o zi friguroasă de început de an. Se pare că nu am pășit în noul an cu dreptul. Mă plictiseam liniștită în pat, când sună telefonul. O voce pe care nu am vrut să o recunosc mi-a spus adevărul. La început nu am simțit nimic deosebit. Apoi, o ușoară amețeală și sentimentul că pot pluti. O greață persistentă îmi apăsa stomacul. Într-un final, m-am disipat în mărunte particule de durere, care își făceau simțită prezența toate laolaltă, dar fiecare în felul ei.
Iată, a trecut și Învierea, și tot nu s-a ivit vreo schimbare, Miracolul sperat. Au înverzit și pomii, tot degeaba.
Aș vrea să îl vomit, Adevărul; trec strada pe roșu cu speranța că un camion turbat îmi va provoca o amnezie totală; vreau să trăiesc în trecut, în minciună, în roz.
Mințiți-mă, vă implor, mințiți-mă! Convingeți-mă că adevărul nu era adevărat!

Adevărul nu este ceva pentru care merită trăit.

Cât de mult...

El nu știe cât de mult...
Și dacă ar ști, nu i-ar păsa câtuși de puțin...

Și atunci, dacă iubirea adevărată, Unica, Irepetabila, A Vieții Mele (mânca-ți-aș :)) este neîmpărtășită, mai este ea Iubirea? Mai merită regretată?

Dacă El, Alesul, Primul, Ultimul, Unicul te expediază într-un plic fără adresă la expeditor, te returnează ca pe o marfă obosită, mai este el Acela? Mai merită lacrima?

NU, hotărât NU, dacă am putea alege. Dacă sufletul ar raționa, dacă sentimentele ar răspunde rațiunii.
Dar liberul - arbitru este o păcăleală. Un truc ieftin.

Și atunci... aș vrea să îl doară știind cât de mult. Aș vrea să fie fericit, necunoscând nimic.

Salcâmii, bată-i vina!

Deodată, un soare mic și negricios. Îți dă un șut, să înaintezi. Cum până unde, pumn de țărnă nerecunoscător ce ești?
Un ochi albastru, un zâmbet atârnat cam șubred în colțul gurii. O secundă de imprudență și iată: Au înflorit salcâmii!

Uneori...

Uneori, când ai impresia că nu mai exiști...
Uneori, când nu mai ești cu picioarele pe pământ...
Uneori, adeseori, când totul e ABSURD...
Uneori, când ai avea nevoie de o palmă din partea cuiva, ca să-ți poți sprijini existența în ea...
Uneori, scrii... ca să îți dovedești ție însuți că nu ai dispărut. Ca să recitești peste timp și să spui Uite ce de prostii!