De anima

Și eu mi-aș deschide o afacere. Una în care aș vinde inimi. Nu vă gândiți la donatorii de organe care sunt dispuși să își vândă și emisfera stângă pentru câțiva bani în plus... Nu, aș îmbutelia picături de suflet în sticluțe mici, colorate, ca cele ale parfumurilor de firmă. Esențe tari în sticluțe mici.
Observ pe zi ce trece că cererea e mare pe piață.
-- Dați-mi și mie, vă rog, un suflet dintr-acela roșu... nu, acela din raftul de mai jos... aș avea chef să iubesc astăzi, și nu am cu ce...
-- Aș vrea și eu să simt... cu ce mă puteți ajuta? ...Dar dacă mă răzgândesc, pot returna sticluța?

Afacere inutilă, știu... Cei care au suflet deja, simt prea mult, și ar vrea să mai scape de trăiri ... Iar celor care nu au le e bine așa...
Poate ar fi mai indicat să creez o subsecție de extirpări suflete la secția de chirurgie. Ar fi mai căutată... chiar și eu m-aș gândi să îmi excizez măcar o parte...

Introspectiv

O așchie de înger
În fiecare demon
Este
o rugă-n fiecare plâns
Un Dumnezeu în piatra aruncată
Și o trădare-n fiece surâs

În fiecare eu, un tu
Există
Și-o întrebare-n oricare răspuns.

Trezire

Îmi cojesc, răzui
De pe pleoape somnul
Cu zvon de ziuă
Și dimineața doare.

Îmi amintesc de mine,
De ceea ce am fost ieri
Și redevin eu
Pentru încă o zi.

Și dimineața doare...

Multiplu de 7

Mă accept așa cum sunt: cu bune, cu rele, cu rele... curele care mă leagă de mâini, de picioare, îmi astup gura... aș vrea să țip, dar nu am destul spațiu... mi-e teamă că aș sparge paharul și-așa prea plin...
Aș vrea să plâng, să urlu... dar pentru cine? Nimeni nu merită atâtea lacrimi câte am în mine.
Încă o zi de doliu... nu mai plâng... uite, mă și hlizesc dacă te face fericit... spune-mi: e momentul?
Îți ascult bătăile inimii când văd că doare... nu promit că voi fi tot aici când vei fi fericit...
Sunt prietenul tău cel mai bun, dar eu nu am prieteni. Nu vei ști niciodată totul despre mine. Nu vei ști nimic.
Povestește-mi durerea, permite-mi să mă regăsesc în suferința ta, să îți ofer umărul meu, crede-mă că simt ce simți și tu, iată, îți șterg lacrima, te fac să zâmbești, dar nu îmi cere să vorbesc. Nu ai ști să asculți ce am eu de spus.
Lumea se învârte în multipli de 7, trebuie că am spart multe oglinzi într-o viață anterioară. Dar soarta nu are nimic de-a face cu asta. Coincidențe la fiecare pas, păcat că nu cred în ele. Lumea e haos, haos sublim, uite cât e de frumoasă aurora boreală...
Leagă-mă la ochi, urcă-mă într-un tren căruia nu îi cunoști destinația, ia-mă de mână, hai să coborâm aici, pare interesant... Poate aici... poate de data asta... vei găsi elixirul menit să oprească sângerarea sufletului meu...
Știu... nu ai timp... cum de unde știu? Nu ți-am spus că te cunosc demult? Ai dreptate, nici eu nu am destul timp pentru mine... prefer să ți-l dedic ție... mie nu mi-ar ajunge 7 vieți...

THE KING IS DEAD, LONG LIVE THE KING!

CREZ

Warning

by Jenny Joseph

When I am an old woman I shall wear purple
With a red hat which doesn’t go, and doesn’t suit me.
And I shall spend my pension on brandy and summer gloves
And satin sandals, and say we’ve no money for butter.
I shall sit down on the pavement when I’m tired
And gobble up samples in shops and press alarm bells
And run my stick along the public railings
And make up for the sobriety of my youth.
I shall go out in my slippers in the rain
And pick the flowers in other people’s gardens
And learn to spit. You can wear terrible shirts and grow more fat
And eat three pounds of sausages at a go
Or only bread and pickle for a week
And hoard pens and pencils and beermats and things in boxes
But now we must have clothes that keep us dry
We must have friends to dinner and read the papers
And pay our rent and not swear in the street
And set a good example for the children
But maybe I ought to practice a little now?
So people who know me are not too shocked and surprised
When suddenly I am old, and start to wear purple

...!...

„Totul se bazează pe încredere” auzi și, da, ți se pare că vorbele au sens. Apoi, un spate arcuit de animal frumos te învață că nu există asemenea realitate: încrederea.
Să nu ai încredere nici măcar în tine însuți, iată idealul, nu se știe niciodată când ai să-ți întorci spatele.

No regrets

Nu e ok să trăiești pentru 2 cuvinte pe zi. Nu e ok să aștepți să sune telefonul. Nu e ok să te întrebi ce simte cel de lângă tine. Totul trebuie spus clar, brutal, forțat. Ce dacă doare? Cui îi pasă, la urma-urmei de durerea ta? Închide ochii, spune repede ce simți, ce crezi, ce gândești acum, dar acum, apoi întoarce spatele și pleacă. Nu lăsa loc de comentarii de păreri de refuz. Fugi cât mai departe de toți, oricum ești singur în lume.
Repede, ca și cum ai scoate o măsea.
Apoi, tot ca la doctor : NEXT!

Dezamăgire? Deja, cuvântul ar trebui să fie inexistent în vocabularul tău.

Mereu mai mult....

Mi-au rămas în suflet doi ochi albaștri cu gene de abanos. Oricât de banală e descrierea, ochii sunt unici.
Mi-a rămas sub piele urma mâinilor, mângâiere întreruptă de abis.
Mi-a rămas în minte un fluture care trecu albastru prin fața ta. Tu nu l-ai vazut, căci mă priveai pe mine.
Un câmp violet, o îmbrățișare fugară.
De ce vreau mai mult?

GATA!

M-am hotărât să nu mai iubesc. Pe nimeni. Sunt mai crudă azi, pentru că e vineri, poate. Sfârșit de săptămână. Sfârșit de ceva. Totul se sfârșește. Iubirea cere prea multe sacrificii. M-am hotărât să fiu o veșnic îndrăgostită. De viață. De acum. De clipă. De toate persoanele care gândesc. Care simt. Veșnică amantă, niciodată soție. Să fiu amanta vieții, în tumultul ei. Să mă las cucerită, îmbrățișată, sărutată de ape, de flori, de vânt, de parfumul noptatic al teilor. Să las iarba să îmi mângâie pulpele, să îmi sărute gleznele. Pământul să îmi zgârie picioarele desculțe. Să mă deschid ca o floare la atingerea soarelui. Să visez albastru. Cer imens în suflet și în ochi. Să nu mai caut, pentru că tot ce îmi trebuie este în jurul meu. Să zâmbesc, să nu doară, să nu îmi pese, știind că n-am făcut nimic greșit. Să nu am limite.
Să trăiesc, în loc să sper că voi trăi vreodată.

Desigur, pentru toate acestea trebuie să îți mulțumesc ție, tu, care nu trăiești, dar mi-ai amintit mie ce e viața. Tu, care nu vei citi aceste rânduri sau nu te vei recunoaște printre ele.
Îți doresc să visezi...

Mai sinceră de atât nu pot fi

-- E foarte greu să obții un zâmbet de la cineva.
-- Eu zâmbesc mereu...
-- Da, dar de câte ori simți că îți zâmbește totul din tine?
-- Rar, ca acum, gândindu-mă la tine.

Nostalgie

Râdea ca o copilărie înflorită
Pe o creangă plecată de corcoduș,
cu buze de căpșună mușcată,
împlută de zahărul dinților,
cu ochi ca un câmp întreg de zambile albastre,
cu mici zâne zumzăind în horă
deasupra capului ei.

Just Jump!

De ce ți-e teamă?
Nu te teme.
Da, vei suferi. Zile, săptămâni, luni, poate ani la rând...
Dar cele 7 secunde de plutire merită sacrificiul.
Așa că închide ochii, ia-mă de mână și sari.

Concluzie

Am văzut munții.
Am văzut marea.
Am văzut izvoare,
râuri, fluvii.
Am cunoscut suflete.
Multe și felurite suflete.
Și am privit gânduri.
Adormite gânduri și
gânduri trezite ce
se prefăceau în fapte.
Am văzut fapte și
am văzut consecințe.
Am văzut trecutul,
prezentul, viitorul.

Și văd acum,
în mine întorcându-mă
ca într-o cetate,
că nu știu nimic.

Să vorbim despre vicii...

Sunt o dependentă.
De fumul amar de țigară.
De ordinea din haos.
De torsul pisicilor în poală.
De terapia prin cumpărături.
De mirosul înțepător, dulce-acrișor al aventurii.
De nebunia schimbării.
De lava mângâierilor nocturne.
De tine.

Lămurit, acum?

-- Încotro?
-- Spre cer.
-- Ce cauți?
-- Pământul.
Nelămurirea din ochii tăi întreabă ceea ce gura nu poate articula:
-- De ce?
-- Pentru că sunt om.

Shut up and kiss me!

Licitație

Nu sunt pretențioasă
Pe mine mă poți cumpăra ieftin:
cu un zâmbet,
o limbă de pantof,
o cireadă de gânduri bine lustruite.
La o floare îți dau și restul.
Iubesc pentru o palmă,
pentru un cuvânt umed,
pentru o privire caldă.

Zâmbesc pe gratis.

Filozofie anti - iubire

Nu iubesc oamenii fiindcă mă condiționează să nu-i iubesc. Nobody loves no one. Fiecare om vrea să fie singurul om de pe pământ. Sau măcar să stăpânească fiecare câte o insulă pustie. Sau să fie conducători. A ceva, a cuiva, nu contează.
Oamenii sunt pustii. Pustiuri. Nu se gândesc decât la ei înșiși. Pentru om, doar sinele contează cu adevărat.
Să iubești înseamnă să suporți, să accepți, să respecți defecte care te oripilează, care te înghiontesc și te sufocă. Ori oamenii nu sunt în stare de așa ceva.
Egoismul ne împiedică. Ne iubim prea mult sinele, ca să iubim și sinele altuia, care, de asemenea, se iubește prea mult.
Toți credem că avem dreptate. De fapt, nimeni nu are. Nici în particular, nici ca grup social. Societatea e un compromis. Urât de toți. Nimeni nu-și iubește vecinii.
Cred că îți poți iubi doar copiii. Pentru că îi poți conduce. Ești, într-o măsură, stăpânul lor. „Copiii MEI...” Ei sunt insula ta, în care te poți bălăci, o poți călca în picioare, o poți mângâia, fără ca ea să aibă puterea să protesteze.
Ne iubim copiii din egoism. Putem face în așa fel încât ei să reflecte sinele nostru. Îi educăm să ne semene. Și îi iubim cu atât mai mult cu cât ne seamănă mai mult.
Oare sinucigașii nu se iubesc? Poate se iubesc mai mult decât restul, și își scutesc sinele de compromis. Se ucid pentru că se vor doar pentru ei.

„Animalele sunt crude. Oamenii pot să nu fie răi. De fapt, sunt feroce. Cred că nici o altă specie nu se urăște atât pe ea însăși.”

(Eugen Ionesco)

Dacă nu-nțelegi, nu te-ntrista

Ultima fărâmă de concentrare
mi-o așez acum pe un fluture
(E imaginar,
așa că poate fi cum vrei tu)
A zburat.
Și atât.
(Sfârșitul e imaginar,
așa că poate fi cum vrei tu)

Eu deja dorm între
aripile fluturelui meu...

Din nou despre adevăr...

Doar un mare ochi albastru
Obosit de albastru.
Obosit de lumină.
Obosit de tăcere, de cer
de pământ
de adevăr.
Și nu-mi găsesc pleoapa.

Obosită să văd
că nu vezi.

Mă înec în cearșafuri
ca râuri de lavă
să uit
să mă pierd
să adorm
să visez că-mi dăruiești pleoapa
mare cât cerul
să amorțesc.

That's the way...

Mă întâmpină zâmbind alb miresele, printre gratii, forțându-mi gratiile ochilor. Și pescărușii zâmbesc cu buze de fecioare moarte pe albastrul ochilor cerului.
Zâmbește soarele, zâmbește Dunărea, zâmbesc oamenii și-mi zâmbește viața - mie, numai mie azi. În clocotul ei mă arunc și o sorb cu sufletul învins de atâta dulce povară.

Soare - pânză de păianjen ce strălucești
în miezul unui ochi de geam murdar
străbătut de copaci, case și
fire de înaltă tensiune;

Soare dulce - călduț,
mai sărută - mă o dată.

Joc

Hai să iubim pe-nserat
Fiecare iubirea celuilalt
Crezând egoist-ignorant

că ne-aparținem.

Hai să visăm în amurg
Un naiv vis de prunc
Cum viața e doar un joc
pe care-l deținem.

Discret să depun atunci
În spatele urechii stângi
Pecetea unei patimi adânci
până-n mirare.

Iar când, la sfârșit, vei pleca
Să lași în urma ta
O umbră, un suflet, ceva
spre tine cărare.